Inepția lui Te iubesc

Eu ador formula asta ca expresie a sentimentelor. Numai că, dar….

O mică lecție de psihologie Da, dar..  înseamnă nu.

Dacă cineva îți spune te iubesc, dar… nu te iubește. Te folosește pentru a-și împlini o nevoie și nici aia bine. Dacă tu spui așa ceva, același lucru se aplică. Dar iubirea nu e necondiționată în sine. Dacă cineva crede că poate iubi condiționat, să își mărească lupa.

Deci, să o iau de la început paranteză aici- învățătoarea mea din generală iar m-ar bate la palme cu liniuța că încep idei, nu le termin si apoi scriu deci...închid paranteza,- iubesc formularea asta, dar mi-e silă de ea. Asta pentru că tocmai am aruncat-o eu într-un fel, va fi primită în alt fel și tot un ghiveci iese. Dar mie mi-e ușor să iubesc sau mai precis să îl iubesc pe acest el. Am libertatea de a alege- a nu se înțelege că el nu o are- nu iubesc vreun pușcăriaș fără conștiință- ci doar așa, un firav dur încastrat între propriile ziduri.  Doarme acolo ca o Cosînzeană și am impresia că el speră să fie salvat mai rău- sau mai bine?- decît mine. Numai că eu nu-l iubesc destul să îl salvez. Doar să îi spun din cînd în cînd că îl iubesc- asta înseamnînd că vreau atenție- sunt femeie, ce vrei?

Inepția expresiei s-a născut în momentul în care omul a învățat cuvîntul profit- eu cred ca și înainte de asta- dar na, să fim mai moderniști.. A iubi e un joc de putere- dacă cineva se așteaptă la șoapte, zîmbete, lumînări și numai liniște toată viața- trebuie să fie drogat sau imatur; sau să nu fi iubit niciodată cu adevărat- așa cam ca mine. Nu pun la socoteală pasiunile că astea mă scormonesc. De asta nu mai dezvolt relații- a iubi e folosit cel mai adesea ca o scuză. Ca un motiv. Ca un șantaj. Ca un automatism. Și- uneori, de ce nu?- pentru a recompensa un comportament dezirabil- adica da, a dresa.

Iubirea, nu vrei tu să strîngi vasele că eu am avut o zi lungă.

Bineînțeles iubirea.

Mulțumesc. Te iubesc.

Inepția expresiei din titlu a crescut exponențial și de cînd a fi a fost înlocuit în conștiința umana cu a poseda, a avea. Astfel, fiecare dintre noi am ajuns obiecte dezirabile de a fi posedată, devenirea umană și firească fiind înlocuită de chiloți, papuci și parfumuri. Ideea nu e nouă și nici măcar nu îmi aparține. Erich Fromm a dezbătut-o pe larg într-un stil în care orice alt cuvînt ar fi de prisos.

Mi-e dor de autenticitate umană. Mi-e dor de o discuție fără branduri. Mi-e dor de entuziasmul descoperirii unui drum prin care devii fără a-ți schimba hainele.  Că de aia se spune lupul își schimbă părul, dar năravul ba.

City-inside-my-head-Wallpaper

 

Perseverență procrastinabilă

Uneori mă apucă cheful ăsta de a crește și-mi promit că mă țin de treabă. Numai că fericirea pe care creșterea asta ar promite-o e puțin cam departe, mă împiedic, mai muncesc, mă mai împiedică cîte o mică depresie și pac.. revin la starea inițială. Așa că nu mai știu ce să scriu.

Acum 5 minute am ajuns la o concluzie: ce ar fi să scriu despre cum sunt eu în realitate și nu o promisiune a unui Eu adormit și confuz de nu mai poate.  Așa că dintr-ale vieții întîmplări.

Am început un curs de olandeză- în varianta flemish. Am ajuns cu întîrziere de vreo 2-3 luni, dar se pare că nu contează așa de mult că mă  ajută gena. Chiar mă așteptam la un standard mai înalt, dar ioc. Așa că apare o dilemă: eu n-am chef să stau 3 ani de zile de repet ik, mooie și arabisch 3 ani de zile să încheg o frază și nici aia bine pronunțată. Dacă sună rasist datorită ultimului cuvînt din cele străine, să mă explic: am avut azi la pauză plăcerea de a asculta un concert de muzică arăbească să îmi expandez- probabil- orizonturile culturale. Numai că eu nu am cerut așa ceva. Plus, dacă sugerez ca fata să își cumpere niște căști, se supără? Și dacă nu, o ia personal să caut io pe youtube o horă de aia să stea țapănă o săptămînă? Așa că mă doare capul.

Mai departe: mi-e frig, nu mă simt iubită și vreau pe canapea la Roos să studiez olandeza. E un delir plin de plăcere să pronunț hîul ăla de parcă îmi vine să dau o flegmă care îți stă în gît de 25 de ani- cum ar fi corupția din Romînia. E un extaz să înveți azi un cuvînt, mîine altul- de preferință e să le înveți în aceeași zi, dar na, stau bine la capitolul procrastinare-și cînd îți dai seama că ajungi să închegi Ana are mere să te simți ca un păun pînă cînd Ana a halit un măr și acum să te văz, maică cum o dai tu din colț în colț că trebuie să spui Ana avea mere..

Nu-i nimic mai dăm o pagină, un cap de perete și cînd o termin și îți dai seama că skilled unlocked- uuaaaaaa…. Ce orgasmatic e să ai grijă de tine și să te crești pe tine! Și.. ce fericire..

practice

Fiind ființă

Mă tot vîntur și îmi place, de ce să mint? Aș vrea să spun că undeva o parte din mine moare de ciudă că nu stă locului, că nu își găseste starea, dar îmi place. Altfel, cum aș putea explica căutarea asta a mea efervescentă? Dar, căutare de ce?

Îmi plăcea să cred că e o căutare de El, apoi de mistic, apoi de succese, care evident, nu vin pentru că mi-am impus standarde de gigant cînd eu sunt un greier leneș. Dar  căutarea mea e mereu de sine.

Mă obsedează întrebarea asta: cine sunt eu? Sunt numele meu? O trăsătură de caracter? De personalitate? Sunt un eveniment? O statistică? Ce mă definește a fi EU?

Fug oamenii din jurul meu: spre familii, căsătorii, spre relații, spre culmi. Și îi învidiez că pot fi definiți doar de un singur gînd centralizat care  le ghidează viața. Îi învidiez pentru că trebuie să fie relaxant să nu te tulbure decît o singură alegere. Listele mele sunt din ce în ce mai lungi și sincer, cum să alegi?

Călin, care jur că e desprins din file de poveste, mi-a spus prin 2009-2010 cum că eu nu aleg pentru că am prea multe opțiuni. Și imaginea unui rege, Lear, stînd cu mîna întinsă mi-a răstignit ființa. Păi, ai dreptate, Călin! Ador multe lucruri, așa că, pentru tine, și mai ales pentru mine, încep să aleg numai cîte unul. Să fiu sinceră, mă cam felicit în gînd.

Mîine mă duc să văd la centrul de limbă franceză- dacă mai primesc înscrieri.

Dar, cine sunt eu? Sunt ceea ce vorbesc? Ceea ce fac? Ceea ce gîndesc? Ceea ce iubesc?

Și, dincolo de acest simplu a fi, mă tulbură o întrebare care dă ea cu ochii de mine și eu fug ca dracul de tămîie: de ce aș conta eu? Pentru că sunt?

Cine sunt eu? Cine ești TU?

Image

P.S: La mulți ani, Sergiu! Mi-am adus aminte!!

 

Sens și direcție

Cu ani în urmă am încercat să dau un sens vieții mele din simplul motiv că era un hău care se tot căsca în mine. Sursele  din imediata mea proximitate  se focalizau mult- dacă nu exclusiv- pe aparențe. Nu caut să dau vina pe mentalitate, cultură, presiuni sociale- asta e cu o totul altă discuție. Ideea este că mi-am extins raza de căutare și am ajuns la literatura de sorginte psihologică- includ aici și self-help, și NLP și analiza tranzacțională și alte asemenea. Toate pleacă și ajung la un punct comun: obiectiv, tință, scop. Ce vrei? Păi, nu vreau să mă mai simt goală și nu vreau să mai fiu un rateu. Ei na, nu e un obiectiv deștept, adică SMART. Pe scurt, obiectivele SMART sunt:

  • Specific;
  • Measurable;
  • Achievable- alții folosesc Attainable sau Action Oriented;
  • Realistic- alții folosesc Relevant sau le folosesc împreună;
  • Time based.

Marea mea dilemă cu privire la abordarea respectivă ținea de spiritualitate în sensul că nu voiam să accept ideea că totul poate fi comensurat; că mai există lucruri sfinte care descriu acea parte din mine la care cuvintele nu au access.  Și țineam mult la partea respectivă. Numai că revolta mea interioară m-a impins ani mai tîrziu să realizez că deși cam am o idee unde merg, totul în jur e în ceață. Că nu știu cînd ajung acolo pentru că nu e bine definit. Și cu siguranță și în cazul în care aș ajunge acolo, tot ar mai fi ceva care nu mi-ar conveni. Standarde înalte, pași mari, presiuni insurmontabile. Și am căzut. De multe ori.

Astăzi am găsit 2 articole care îmi tot dau de gîndit pentru că ridică aceeași întrebare aparent banală însă de o importantă crucială- pentru mine, bineînțeles. Ciudat este că, deși blogurile respective sunt postate în 2 zile diferite, eu le-am citit în aceeași zi.  În varianta lui Derek: Why am I here?, iar in varianta lui Chris,întrebarea este What Are You Really Seeking Here? Un aspect profund afectat de ambele întrebări a  fost conștientizarea faptul că rar sunt prezenta în momentul acum și că întotdeauna abia aștept altceva.

Așa că What am I doing here? (momentan sunt în Bristol, Anglia). Am căutat înțelegere, afecțiune și sprijin. Le/am găsit? Da. Pentru asta îți voi fi veșnic recunoscătoare, Nina  pentru că nu m-am simțit așa de singură și pentru că am avut mai mult curaj. What am I really seeking here? Să mă vindec și să mă conectez la cineva.

Mai departe.. Obiectivele pentru 2014:

  • Carnet;
  • CAM;
  • Lb. Franceză.

Iar acum mă duc la spreadsheetul meu și încep să planific SMART. Bun instrument. Practic cînd alegi să îl folosești.

images

Povestirea mea preferată

Fiecare dintre noi are o poveste de spus: o poveste pe care o credem, o poveste pe care ne-o spunem și care ne guvernează viața. Și, în funcție de ce credem despre noi/realitate/împrejurări facem alegeri conștiente sau nu.

Nu îmi place să scriu despre mine. Îmi place să alunec în ironii, sarcasme, să punctez disensiuni ale logicii sau inadvertențe comportamentale. Îmi place să fac asta dintr-un spirit de analiză care, de multe ori, cred că nu îmi este specific, dar, întotdeauna, mă lasă cu un gust amar. Așa că aici nu voi spune povestea mea- voi inventa o nouă poveste despre un potențial eu. Iar astăzi voi scrie o povestioară pe care am găsit-o adormită între paginile unei cărți, dar care a vorbit direct și deschis acestui eu pe care vreau să îl șterg de praf.

Povestea celor 2 lupi

Într-o seară un indian Cherokee stătea de vorbă cu nepotul său:

-Fiul meu, în fiecare dintre noi se dă o luptă între doi lupi. Unul se cheamă  Răul și este  furia, invidia, gelozia, durerea, regretul, lăcomia, aroganța, auto-compătimirea, vina, resentimentele, complexul de inferioritate, minciuna, mândria, superioritatea, și ego-ul. Celălalt este Binele și cuprinde bucuria, pacea, iubirea, speranța, linistea, modestia, bunătatea, bunăvoința, empatia, generozitatea, adevărul, compasiunea și credința.

Nepotul a căzut pe gînduri și apoi și-a întrebat bunicul:

-Care lup cîștigă?

-Cel pe care îl hrănești.

Poate că alegerile pe care le avem de făcut par impuse de multe ori. Cu toate acestea, valorile și principiile care ne călăuzesc viața sunt mereu în sfera noastră decizională. Pentru unii, asta nu înseamnă mult. Dar astăzi, pentru mine, înseamnă totul pentru că oamenii care mă iubesc, mă iubesc pentru ce am ales să devin.

Deci, mîine, care lup cîștigă?

Image

3 Cuvinte

La sugestia lui Chris Brogan, m-am gîndit să mă sintetizez și eu, poate mi se mărește capacitatea de a mă concentra.

Ideea este să îți alegi 3 cuvinte pentru tot anul care să îți devină un soi de mantră și să te călăuzească prin vremuri mlăștinoase. Așa că am ales în varianta engleză: to overcome, to finish, to start.

Acuma și motivația: sunt prea haotica și singura persoană care are de suferit e tocmai propria persoană. Am nevoie de mai multă liniște interioară și nu reușesc să mă.. stabilizez. Iar în această etapă a vieții mele am nevoie de ape mai translucide și mai liniștite.

De ce overcome?

-Au fost cîțiva ani dificili și  încă mai sunt lucruri care în mine se zbat și cu care nu m-am împăcat;

– Am stări de anxietate puternice, de panică și nu știu cum să reactionez cînd sunt cuprinsă de ele;

– Am frici interne prea puternice și atunci cînd realizez că e posibil să mă ratez doar pentru că îmi este teamă să mă înfrunt, sî mă înțeleg- să mă iubesc poate?- atunci nu vreau decît să renunț la tot. Dar există o voce care îmi spune să mai rezist un pic..

To finish- am multe lucruri in stand-by pe care trebuie să le termin și să le arhivez. Și apoi pot începe cu altele..

Deci, curaj?

Start

M-am trezit în noaptea de Anul Nou împachetînd, cu gînduri de extaz și oboseală deopotrivă. Iar apoi am simțit cum viața se scurge din mine.

Cînd m-am așezat între gîndurile mele, m-am întrebat unde voi fi peste 5 ani pentru că ultimii 5 s-au scurs în același fel și am decis că nu lumea e de vină, ci eu. Și dacă nu mă schimb, tot ceea ce tînjește în mine să iasă la lumină, va muri. Și îmi sunt datoarea mie să încep alt drum.

Mi-e îngrozitor de teamă și mă gîndesc că scriind, gîndurile mele vor prinde un soi de realitate, că nu se vor pierde în neant și că mă vor angaja mult mai puternic într-un soi de… coerență?

Nu vreau să mă descopăr pentru că nu îmi place de mine, dar cum trăiesc toată viața asta cu mine, aș putea măcar să văd dacă pot deveni acea persoană care ar trebui să fiu, nu?

 

Vreau să scriu zi de zi. Asta nu înseamnă că o voi face- dar pot încerca. Măcar am intenția de a mă exterioriza cînd eu sunt complet vidată. Na, sper sa nu devină ceva de genul drumul spre iad e pavat cu intenții bune. Dar apoi, what is the worst that could happen?